Ion

Patru barbati incadrau funebru un cosciug modest in care zacea prietenul lor de o viata. Cu prosoapele prinse pe umarul stang, pasii celor patru se infundau in noroiul cartierului marginas si alaturi de o scarba de vreme, mainile reci de pe lemnul sicriului le ofereau un pustiu in suflet cum numai moartea si clopotul stiu sa le aduca. “Hai, ba, mai cu viata!” – vocea sparse tunetele mortii, precum ghiocelul se zgaieste rasfatat la baba Iarna! Cei patru se uitara unul la altul si apoi pufnira in ras. Ridurile le jucau pe fete, erau din nou copii….Ion, cel din sicriu radea alaturi de ei. S-au pravalit de ras, radeau cu gurile cascate precum in copilaria lor fericita, la un pas sa scape cosgiugul, muscandu-si din cand in cand buzele dintr-un reflex copilaresc de abtinere in fata “oamenilor mari”. Au uitat ca sunt oameni mari acum, erau din nou Mugur – Shax, Petre, Vali arabu si Edy – Bratso di fero…si Ion – grasu. Din el nu mai ramasese mare lucru, vreo 40 de kile de huma, genele lungi si nasul dupa care l-au si recunoscut prietenii. Nimeni nu a avut curajul sa-i aprostrofeze pe cei patru prieteni care inveseleau cu rasete de copii acel cortegiu care le ingropa un camarad de bicicleta, de prostii, de farse, de copilarie…
Azi am implinit 41 de ani, Ion ar fi avut 39.
L-au pus in pamant, dupa ce l-au sarutat si mangaiat pe frunte. Apoi s-au uitat unul la altul: vieti rascolite de viata, destine aruncate in patru zari, noroace sparte si atat de multe vise pierdute! O, Doamne, ce au imbatranit! Nu s-au vazut de copii. Ion i-a reunit, moartea i-a adus la viata! Cat de sobri par acum, cu paltoanele lor negre si pantofii scumpi patati de noroiul Otopeniului sunt doar naluci infantile ale celor ce au fost candva ZEII strazii Surorilor, teroristii popilor de cartier, a babelor imbufnate, hotomanii anafurei si prescurii, biciclistii iadului, criticii lui Cioran si Tutea, demiurgii unei filosofii izvorate din inimi pline de cutezanta si liberate, de bunatate, altruism…au fost tot ce puteau fi cand erau copii si nu mai sunt nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fie dupa o asemenea aventura. Invatasera impreuna, descoperisera artele, filosofia si femeile impreuna. Unul dintre ei s-a dus, Ion, tacut si incapatanat asa cum a fost de mic.
Au ochii in lacrimi. Nu pentru Ion, pentru el rad! Ci pentru ei, pentru ce au fost si nu vor mai fi niciodata, pentru ceea ce au pierdut, doar umbre si praf. S-au crescut unul pe altul si lacrimile de acum sunt lacrimile pentru ca nu se mai regasesc decat in trecut, un trecut pentru care ar vrea sa moara pentr a-l mai trai o data!
“Ba, data viitoare ne vedem cand te ingropam pe tine”, i-am zis lui Vali. Ne-am indoit de ras, galagiosi, in poarta cimitirului.
Ne vedem dincolo, Ioane! Nu fi cuminte!

Comments RSS You can leave a response, or trackback from your own site.